Femeilor le stă bine

Femeilor le stă bine visătoare. Lor le stă bine zâmbind și cu ochii căutând comori strălucitoare. Femeilor le stă bine dormind, sau mergând în pas săltat, vioi, cu piciorușe fine strânse în pantofi cu tocuri luuungi, fără să le vezi nici cea mai mică mimică a durere. Mici și delicate, înconjurate de dantele și parfumuri, femeilor le stă bine atunci când scriu atente la caligrafie, aplecate asupra unei mese cu flori în lumină, să le vezi mai bine talia și buclele. Nu le șade lor bine să știe explicații fizice, nici să te trezești că te contrazic pe teme de mecanică. Femeilor le stă bine să fie bune, să țină copii în brațe, să poarte fuste și, așa, pentru cele mai de soi le șade bine să invidieze și să ironizeze în spatele unui zâmbet rochia alteia sau noua ei tunsoare. Femeilor le stă bine cu părul lung, pe care să ți-l închipui curgându-i pe spatele gol dimineața. Le stă bine cu coapse late, glezne subțiri, gene lungi și unghii colorate. Le stă bine zâmbind subtil sau puțin gânditoare, ca și când ar visa mereu la mare. Sunt simpatice când uită repede și când se lasă distrase de uimitoarea culoare roșie  a nu știu cărei bluze, fermecătoare când se trezesc cu umerii sau sânii pe jumate dezgoliți fără să-și fi propus asta și seducătoare peste măsură când își topesc formele în brațele tale, lăsându-ți vie doar senzația că încă își mai țin mâinile atârnând de gâtul tău.

Lost

Ce-aiurea!  Ce-aiurea e, puștiule! Nici nu știu de ce iți mai zic așa, deși aș putea și acum să te alint ca atunci pentru că încă știu cuvintele și încă știu de ce îți ziceam așa. Dar ar fi ciudat. Ar fi încă ceva ciudat, aiurea, ca vorbele noastre goale de-aseară, ca reflexul meu de a mă sprijini pe umerii tăi și al tău de a mă ține în brațe. Aș zice mecanic, deși îmi știi vocea de după plâns prea bine ca sa-ți ascund ceva ce-ai vrea să știi, în timp ce tu-mi mărturisești păcatele de parcă ar fi fost împotriva mea, de parcă ai uita legătura aia tăcută, care ne lasă uneori în pace. E un punct la care ne tot întoarcem, mereu, indiferent de el sau de ea, un punct fix, pe care îl știm, dar despre care am tăcut prea mult. Și-acum, când ne vedem, glumim, zâmbim și niciunul nu zice că nu ne mai recunoaștem. Că pielea mea n-are același parfum și că nici tu nu mai ești copilul tupeist care mă provoca. Cuminți peste măsură, ocupați și îngândurați, cu teamă parcă, străini, aiurea! Gura ta m-a sărutat fără tine, sau poate eram eu de acum ceva timp… Mi-ai zis că știu prea bine tot, că n-are rost să repetăm, nici să mințim, că lucrurile nu se schimbă și tocmai asta m-a speriat! Că ai zis asta ca un fel de consolare, a amândurora, când, de fapt, suntem așa departe de ce eram și numai regula și poate amintirea seacă ne mai leagă. Știu că nu mi-ai promis că n-o să uiți, dar că ți-ai dorit asta, și știu că uneori ne încăpățânăm în fața distanței sau timpului, dar cred că totuși ne-am pierdut. E aiurea acest clișeic aproape, dar departe! E aiurea între noi! E aiurea să fie aiurea unde era atât firesc!

PS Vreau să vii joi!

Noi vă iubim, bărbați!

L-a plămădit pe el, bulgăre greoi, dar plin de forță din lut gri. Lut gri, cu miez de piatră tare, puternic, mutând râuri, bucată de munte neclintit. O autosuficiență greoaie, seacă, dar grozav de demnă. Plămadă sfântă. Dar fără fior sau tremur. N-avea nevoie de ea nici să îl apere, nici să-i cotească drumul pe care îl croia după pofta sa; n-avea nevoie de ea nicicum. Și oricum, nici după ce-a fost nu i-a adus lumina, nici pacea. Dar într-o seară, probabil, când sfinții își lasă rugăciunea, când spiritele nu-și mai știu locul, când pământul mustește de viață și apele se-nvolburează în semiîntuneric a furtună, când nici răul nu mai știe ce e bun și când nimic nu mai e la locul lui, un spirit rău, unul dintre acelea simple, tăcute, în fața căruia nu se pleacă nimeni, un demon mic și-a luat un strop de apă clocotită și i-a dat formă. Nu fusese ea croită nici spre viață, nici spre ordine, dar lunecându-i dracului printre degete i-a intrat lutului în vene și lunecând năvalnic i-a aprins sângele, i-a împânzit pielea și ochii și simțirea întreagă. Apă fierbinte ce-și plimbă clocotul, dar nu rămâne, lăsând doar pielea arsă…sau flacăra în urma căreia rămâne negru. S-a aprins și tot în jurul ei a luat foc și-a prins a se mișca mai abitir, făcând parcă pe plac femeii ce nu tine cont nici de Dumnezeu și nici de draci… deprinsă să se vadă, ea mistuie ce are în jur. Încălzește, ce-i drept și cea mai rece noapte și farmecă și cel mai fără de prihană gând cu pielea ei, dar nesupusă, făcută din greșeală, fără vreo noimă înțeleasă înainte, fără vreun plan se apără oricând de cele muritoare făcând din flacăra ei drog. Irezistibilă la început, vitală apoi.  N-are nevoie să-i găsească lumea un rol…și-l face singură, și-l asigură, îl alimentează, îl modelează, și-apoi ți-l vinde în așa fel de crezi c-a fost ideea ta. Și, culmea!, îl mai vinde și scump. De ne-nțeles și poate inutilă, nu cară ea nici pietre, nici alte greutăți și uneori nici nu gătește bine, dar mofturile ei perfecte, și glasul, și părul lung și moale lăsat pe spate cu fală, de parcă s-ar mândri cu vreo virtute o fac așa de necesară, că aerul nu e la fel fără iar  apa sigur nu mai are același gust…

So much left to say to you

Respiri, ba chiar te miști, dar…

Te-ai trezit dintr-o dată în camera asta întunecată, lipsit de chef și oarecum singur. Știi că ar fi oameni cu care să ieși, să râzi, să-ți pierzi mintea printre pahare, dar nu ai chef să te miști. Ți-s grele picioarele, trupul tot te ține fix, dar, dureros, ți-e mintea la ea. Cel mai dureros că mintea ta nu se mișcă de acolo. O poți suna, dar n-ai mai făcut-o de atâta timp, nici nu ai știi ce să-i zici. Și parcă-n tine e furtună, parcă ți se zbat în tine aripi mari și negre, din metal tăios. Te doare pe dinauntru, te doare să fii neputincios, te doare să te uiți înapoi. Ai căzut, te-ai lovit și ai rupt tot în jurul tău. Ți-ai sfâșiat carnea pentru că ai crezut că te-ai plictisit de ea, ai sfărâmat tot ce ce-ai văzut, și masa, și scaunele, dar mai ales patul pe care-l împărțeați, și, cel mai aprig, ai înăbușit orice respirație care v-ar fi ținut în viață. Într-un tunel învolburat, în care nu mai știi când și unde ai fost, de care știi că a existat, dar nu-ți poți aminti niciun detaliu, ai căzut  în într-un pământ prăfos care ți-a inundat plămânii. Cu respirația grea, gata să mori, ți-ai întins mâna spre ea, căci știai că ea e acolo, mereu. Lipsea, iar ție nu-ți venea să crezi. Dar ai știut atunci că unghiile tale i s-au înfipt în carne așa de tare c-a urlat s-o lași și, cum n-ai făcut-o, și-a smuls carnea de care te țineai, să scape… și chiar scăpase. Ai reușit și tu să respiri într-un final, și acum o faci chiar bine, dar seara rănile din pielea ta, încă nevindecate, o cer acolo, să le atingă, ca un fel de leac miraculos, iar dimineața… n-ai mai zâmbit de mult dimineața. Respiri, ba chiar ai vrea să te miști, dar te țintuiește gândul ei, gândul că și-a pansat singură rănile pe care i le-ai făcut dintr-o toană, că ți-a ascuns și ție uneori câte un colț de trup pe care i-l furai, crezând că-l poate pune la loc. Te paște gândul că ești vinovat, te paște gândul că ți-a fost bine acolo, că ai putea… ți-e frică că i-ar fi bine, și te omoară gândul ăsta, cu toate că știi c-așa-i mai bine… Ți-o strigă trupul, că-i vrea apropierea, și întunericul n-ar mai conta când te-ar atinge și-ai vrea, și poate ai putea, poate ai putea… Dar te paralizează ochii pe care i-ai văzut ultima dată. Reci, goi… Cum să concurezi cu tine? Cum să concurezi cu ea? Și cum să concurezi cu el? Și cum să concurezi pentru ce e al tău?! … Și tu te corectezi, trecându-ți o lamă prin stomac, pentru ce-a fost al tău…

Motivare prin insultare de inteligență

Ți-am împlinit visele. Nu ai fost acolo să vezi,dar pot să-ți spun că am făcut-o. Noroc că mă ținea altcineva de mână să nu cad sub povara neplăcutelor tale vise. Noroc că el împarte vise  cu mine, că nu m-am mai simțit așa străină în lumea aia pe care o visezi. Cred că ar trebui să îmi pară puțin rău că am ajuns înaintea ta acolo unde tu te lupți să fii, dar știi ce e culmea? că eu nu țineam să ajung acolo, așa că… mă voi mira, cel mult de ironie. Cândva am încercat să te înțeleg și nu am reușit. Speram totuși că o voi face când vom ajunge acolo, dar drumul ăla mă oprea pe mine din visat așa că mi-am ales visele în locul tău. Sunt încă egoistă. Și-așa din vis în vis, căci visele mele mă lasă să fiu nestatornică am ajuns și într-un vis de-al tău. În cel mai mare as zice, căci nu conteneai să umfli balonul acela. Și în seara aia am înțeles cu atât mai tare cât de departe eram de tine și de ce visai. Era acolo tot, exact așezat după gustul tău. (nu am putut să nu mă strâmb la coridoarele înguste și la poleiala de pe cocoașa oamenilor) Gata, gata să îți simt parfumul…Glumesc, mi-e prea adânc întipărit pe piele și pe cearceaf  un parfum nou, care stă acolo doar uneori, din plăcere. Dar asta n-are cum să fie în visul tău.  Așa că mă întorc. În lumea asta lucioasă și strident sobră lipseai (iar eu eram în plus, dar acolo). Am zis să dau totuși o șansă, să îmi înmoi privirea aprigă sau s-o corup puțin, dar poleiala aia ( de prost gust, între noi fie vorba)  a sărit așa de brusc, și pe atâtea părți că m-a lovit, așa de tare… de data asta ți-am mulțumit, o făcuseși și tu înainte și știam că se spală. Și-a sărit toată vopseaua pe podea, pe pereți, pe mobilă și-n farfuriile frumos orânduite de pe masă. Străină înainte, am devenit jignită. Câtă risipă! Tot atâtea tablouri trebuie să iasă din tusele mele! Jur! Și n-o să vezi tu asta, de asta poate că îmi pare rău, deși dacă peste un an sau doi o să ai aceiași ochi, aceleași vise și aceeași cocoașă, tot n-ai vedea…dar o să pictez cât toate contrafacerile și falsele picturi. Voi faceți risipă din comorile mele, dar le voi plăsmui pe toate și chiar de n-o să mai știți sau tot n-o să-nțelegeți, o să vă zică alții că sunt neprețuite și-o să vreți să vă dați comorile voastre puțin grotești, puțin futile la schimb. Așa o să fie… căci visul tău și realitatea lor nu știu să trăiască singure (nici n-ar putea, sunt prea goale), așa că vreți să vi le hrăniți cu visul meu, și-al lui. Oricum n-ați știi să le desfaceți în bucăți să le puteți înghiți, așa că nu vă dau nici un strop din culoare, din esența, din poezia sau din profunzimea pe care vreau să-mi clădesc lumea. Nu mă mai insultați, căci dincolo de țara mea o să încep să construiesc și-n ale voastre.

Acum două seri

First night all alone in a long, long time…Of course I’ve slept a night or two without your arms around me, but, you were close enough to come in no time… Now it’s all me, alone, having nothing to do and listening to Ella Fitzgerald. It may be a bit soon, but I’ve been thinking it for quite a while… my new year ressolutions…and, by all means, my “this years conclusions”. I’ve started the year doing something that contardicts my character, but not long after that I started smiling again and almost forgot what I ve seen. And so went my year.  So, I’ve strated my year doubting love, and I was right. I proved it by worst means, but, as in the New Year’s Eve, I got over. And I’m ending the year being sure of love. This year I’ve cried more than I ever did, and I hated more than in my entire life… I’ve hated the place I lived in, I’ve hated what I did, I’ve hated how I dit it…but that large amout of these feelings was just for the first half of the year… the second one had, as usual, to complete the first one, so it came out with sea! God, how I’ve loved and starved for sea side this year.  And sea side never lets me down. So the salty water of my tears turned into salty water on my burning body. It all became a game after A. There was a bit of courage and the encouraging laughter of two of my beloved friends (and, as usual, again, the pragmatic help of my old friend, I) that made me leave that day with this blond smiling stranger. And, by all means it was worth it! He took nothing and, unknowingly, he gave me my freedom. Shaddows somehow appeared, but there was light that made me see them and helped me keep apart. So, what a year! Suffering with all my heart, trying with all my power, being as lucky as never before, laughing as mad, running from and into. Crouded end of year. What a woman! Countless proofs, countless occasions…It’s all so easy once you get the eyes to see that you can! So all the winds blowing for me … It’s all moving so fast, all that seemed to be so static. Chains broken, people lost, people won, people remiang , ups and downs, coffee, making love, mint, wine and music… chaotic system…on my side…it all works out… I don’t forget, I still don’t forgive but now I see my mistakes… now I am so afraid of staying again too much that it takes strong arms to keep me… and ooo, those lips that gave me shivers on the shoulders and that smile that melted me down, and all that work and those challanges…oo so much of all of it, such a rush of being lady, missing tabacoo and green, dancing at 4 am in the metro startion while being sober, meeting people, feeling woman…what a year!